nav-left cat-right
cat-right

SFINTII MARTIRI BRANCOVENI



SFINTII MARTIRI BRANCOVENI: Constantin Vodă şi cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu si Matei şi sfetnicul Ianache.

Istoria românilor este dominată la sfârşitul sec. al XVII-lea şi primele decenii ale celui următor de puternica personalitate a voievodului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. Îndelungata sa domnie, începută la 29 octombrie 1688 şi încheiată în mod tragic în anul 1714, în ziua de 15 august, corespunde unor importante transformări economice, sociale, politice şi culturale.

După cum a existat o epocă a lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, sau matei Basarab, prin amploarea faptelor lor politice sau militare, tot aşa a existat o epocă a lui Constantin Brâncoveanu. Aceasta se deosebeşte însă de celelalte prin natura metodelor politice, Brâncoveanu Vodă încheind epoca voievozilor războinici şi începând etapa negocierilor diplomatice şi a stabilirii de relaţii personale cu conducătorii politici ai lumii de atunci.

Constantin s-a născut în anul 1654, în satul Brâncoveni, fostul judeţ Romanaţi, fiind nepot al voievodului Şerban Cantacuzino. A rămas orfan de mic, tatăl său fiind omorât în februarie 1655, în timpul răscoalei seimenilor şi dorobanţilor, ridicaţi împotriva domniei. Astfel, Constantin a fost crescut de mama sa, de bunica după tată, Păuna Greceanu, şi de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, ceea ce i-a prilejuit primirea unei educaţii alese. Copilăria şi-a petrecut-o în casele părinteşti din Bucureşti, deprinzând carte grecească şi latinească, dovedindu-se iscusit la învăţătură.

Murind cei doi fraţi ai săi mai mari, toată moştenirea părintească rămâne tânărului Cantacuzino. Se căsătoreşte cu Maria, nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti. În 1678, unchiul său, Şerban Cantacuzino ajunge domnitor, astfel că tânărul Constantin este înaintat vel-logofăt, cea mai înaltă treaptă a ierarhiei boiereşti. Având şi o avere însemnată, acesta avea deci o situaţie mulţumitoare. Cu toate că nu a râvnit niciodată la tronul Munteniei, a fost nevoit să primească ungerea ca domnitor, la aceasta contribuind boierii ţării, împreună cu mitropolitul Teodosie şi cu Patriarhul Ecumenic, cu toţii preţuindu-l pentru alesele sale calităţi, intelectuale şi morale.

Deşi situaţia ţării, aflată între cele trei mari Imperii aflate în conflict permanent (Habsburgic, Ţarist şi Otoman), Constantin Brâncoveanu a reuşit cu tact şi înţelepciune, să păstreze o vreme un climat de linişte şi de prosperitate. În această perioadă, voievodul s-a dedicat realizării de lucrări cu rezonanţă culturală şi spirituală, în special ctitoririi unor aşezăminte laice şi bisericeşti de mare însemnătate şi valoare spirituală şi arhitecturală. Astfel, au fost înălţate bisericile de la Potlogi şi Mogoşoaia, mânăstirile Hurezi şi Brâncoveni, precum şi palatul de la Mogoşoaia, care se distinge prin stilul arhitectural brâncovenesc, devenit renumit. prin aceasta, Constantin Brâncoveanu a ctitorit epoca cea mai strălucită a culturii noastre româneşti.

De asemenea, voievodul a trimis ajutoare şi danii substanţiale către creştinii aflaţi în afara hotarelor ţării, în Moldova, Transilvania, precum şi la Locurile Sfinte. Averea lui imensă însă, râvnită de turci, precum şi intrigile de la Curte, i-au grăbit sfârşitul. Dar astfel, voievodul şi-a încununat fruntea lui, ca şi a celor 4 feciori şi a lui Ianache Văcărescu, primul său sfetnic şi dregător, care era şi unchiul soţiei sale, cu sfântul nimb al muceniciei pentru credinţa ortodoxă, pe care nu a părăsit-o nici în faţa călăului.

Astfel, în apropierea Paştelui anului 1714, printr-un trimis al înaltei porţi, care sosise la Bucureşti, lui Constantin Brâncoveanu i se pune pe umăr năframa de mătase neagră, semnul maziliei. A fost dus împreună cu familia şi o parte din averi la Constantinopol unde va fi închis în sumbra închisoare „Edicule” (Închisoarea celor şapte turnuri). Aici au fost ţinuţi închişi vreme de 4 luni, fiind supuşi la cele mai cumplite chinuri, fiind torturaţi pentru a mărturisi unde şi-au ascuns averile. După cele patru luni de tortură, ostaticii au fost mutaţi în închisoarea Bostangi Başa, unde erau închişi numai înalţii demnitari. Şi aici au urmat alte serii de torturi, tot în scopul jefuirii de avere. În cele din urmă, muftiul a reuşit să obţină graţierea ostaticilor, dar cu condiţia trecerii la mahomedanism. Însă bătrânul voievod va refuza cu bărbăţie şi curaj, ca şi cei dimpreună cu dânsul, drept pentru care au fost condamnaţi la moarte prin decapitare, în data de 15 august 1714. Această zi era menită să le adâncească şi mai mult durerea din suflet, fiind şi Praznicul Adormirii Maicii Domnului, dar şi ziua onomastică a voievodului, care împlinea 60 de ani.

Astfel, Brâncoveanu, împreună cu toate rudeniile lui, au fost scoşi din temniţă, numai în cămăşi, cu capetele descoperite, şi purtaţi în lanţuri pe uliţele Constantinopolului, ca nişte făcători de rele, spre locul de execuţie Ialy-Kioşc, din apropierea marelui serai. de faţă erau, pe lângă şirurile de ieniceri şi mulţimea de popor îngrozită, şi sultanul Ahmed al III-lea, crudul său vizir, Gin Ali, precum şi ambasadori mai-marilor puteri europene de atunci, invitaşi special la macabrul spectacol.

Cumplita dramă n-a durat decât un sfert de ceas, după spusele unor martori oculari. Călăul i-a pus în genunchi pe toţi şase, la o oarecare distanţă unul de altul, li s-au scos bonetele, li sa îngăduit să-şi facă o mică rugăciune. Del Charo păstrează următoarele cuvinte de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu: „Fii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”. Sub prima lovitură de paloş a căzut capul vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului mai mare a lui Brâncoveanu, apoi cele ale lui Ştefan şi Radu. Când călăul a ridicat paloşul să taie capul copilului Mateiaş, acesta înspăimântat, s-a rugat sultanului să-l ierte, făgăduind că se va face musulman, dar bătrânul tată şi-a îmbărbătat astfel copilul: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ.”. Copilul, ca renăscut, îşi puse liniştit gâtul pe tăietor şi-i zise călăului : „Vreau să mor creştin: loveşte”, iar acesta îi tăie capul. La capătul acestor imagini cutremurătoare pentru sufletul oricărui tată, capul lui Constantin Brâncoveanu nu s-a putut dezlipi de trup la lovirea călăului, şi astfel, cei şase martiri şi-au încredinţat viaţa în mâinile Celui care fusese mărturisit.

Apoi, trupurile celor şase eroi ai credinţei au fost târâte pe uliţi şi aruncate în apele învolburate ale bosforului, iar capetele au fost înfipte la prima poartă a seraiului, unde au stat trei zile, după care şi ele au urmat trupurilor. Pe ascuns, creştinii au adunat ce se mai putea recupera din trupurile celor şase martiri, şi le-au dus în taină de le-au îngropat, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mânăstirii Maicii Domnului, pe care domnitorul brâncovean o ajutase cu ceva timp mai înainte.

Soţia marelui domnitor a stat închisă la Constantinopol până în martie 1715, când a fost exilată la Kutai, pe malul estic al Mării negre, de unde a fost eliberată şi a venit în ţară, în 1716. Apoi, doamna Maria, în 1720, a adus în ţară osemintele soţului ei, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, şi înmormântate în biserica Sf. Gheorghe Nou, între mormântul lui Ion Mavrocordat şi cel al lui Grigorie Brâncoveanu. Nu s-a scris numele voievodului pe lespedea de pe mormânt de teama turcilor, dar pe aceasta se poate distinge, săpată în piatră stema Ţării Româneşti, ca semn că acolo odihneşte domnitorul acesteia.

La iniţiativa fostului patriarh Miron Cristea, în 1934, cu prilejul praznicului Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, sicriul cu osemintele lui Constantin Brâncoveanu a fost strămutat din biserica Sf, Gheorghe Nou şi depus în paraclisul patriarhal, pentru a se săvârşi cuvenita slujbă de pomenire. Apoi, a doua zi a urmat o procesiune, în cadrul căreia sicriul cu cinstitele oseminte a fost purtat, în sunetele clopotelor bisericilor, de-a lungul a mai multor străzi din Bucureşti, şi repuse în biserica Sf. Gheorghe Nou, la kilometrul “zero” al Romaniei, unde se află şi astăzi.

Prin aceasta, s-a dat cuvenita cinstire celui care, vreme de un sfert de veac, a ştiut să conducă în mod autonom ţara lui, deşi condiţiile vremii erau vitrege, a reuşit să ridice prestigiul cultural al Ţării Româneşti, şi mai ales, a ştiut să moară pentru credinţa străbună, în acest fel dovedind încă o dată întregii lumi că românii au avut parte şi de conducători destoinici, ridicaţi la rangul sfinţeniei. De aceea, în anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române va trece pe cei şase martiri în rândurile sfinţilor, ca zi de prăznuire fiind stabilită data de 16 august, urmand ca la implinirea a 300 de ani de la uciderea lor, adica in 2014, sa fie scoase pentru inchinare.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>